Străbatem iarăș parcul, la pas, ca mai nainte. Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaș bancă-n frunze ne-așteaptă la fântâni. Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini. Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins. Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins. Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut. Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mângâi ochii... Privirea întârzie pe panglicile rochii. Vreau degetui ușure și-l iau să i-l dezmierd... Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge? Apusul iși întoarce cirezile prin sânge. O! mă ridic, pe suflet s-o strâng și s-o sărut -- Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut. Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată S-aplec la sărutare o frunte vinovată Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărire nouă Și să-nviem adâncul izvoarelor de rouă. Și cum scoboară noaptea, al'dată așteptată, Îmi pare veche luna -- și steaua ce se-arată, Ca un parete de-arme, cu care-aș fi vânat. Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.
sâmbătă, 19 aprilie 2025