E-un tainic izvor strălucind liniștit în tihna din vechea poiană, ferită privirii, pe-un drum rătăcit, copilă de munte, orfană. E-albastru izvorul sub cerul senin, lucind ca o lacrimă sfântă în soarele toamnei, c-o frunză de-arin ce ultima clipă-și frământă. O duce la vale, o pierde-n pustiu, așa cum o face de-o viață, pe unde trecând pe sub verdele viu ce apele-i limpezi răsfață. Adâncul poienii tresare-n suspin, o stâncă se rupe din munte, schimbându-și tăcerea din vechiu-i destin în vuiete aspre și crunte. Coboară în salturi, iar furia lor lovește copacii și-i frânge. Poiana-i privește oprirea-n izvor și tace. Privește și plânge.
sâmbătă, 31 mai 2025