Trestia

– Iubito, lasă să adie vântul
în cercuri tot mai mici!

Și dacă vei simți cum te-ncovoaie…

Să nu te sperii însă, 
altfel te vei rupe, 
(va fi un vânt călduț
și mult prea blând)
permite-i doar, ușor, să te îndoaie!

E numai un vârtej
ce-ncearcă a te smulge
din locul ce-a simțit
că nu-ți mai place, 

e-un simplu vânt ce te-nțelege
atuncea când te-ndoi, 
se teme dar nu renunță, 
căci știe bine
locul tău și-al lui e-n nori.

– Ce vânt prostuț!
(Spui tu descurajându-l)
Cum poți să crezi 
că-s într-atâta de naivă, 
s-accept că va veni o zi
când tu vei deveni taifun?
Tu chiar nu bănuiești
că îmi amintești
de fostul meu "vânt bun"?

Atunci, durerea care sfâșie
pătrunde într-un vântișor sleit
și-l ridică spre înalturi triste
de propriile-i lacrimi însoțit.