Trista înnoire În toamna vechiului pământ Cu-a lui poveste milenară, Se scutură frunzele-n vânt Şi se desprind luând avânt, În zborul trist, ultima oară În freamătul ce se coboară Lipsite de-al nobleţei cânt. Pământul negru-l înveleşte Cu-a lor hlamidă colorată, Până ce-n sol ea putrezeşte, Cu nutrienţi, ’l-mbogăţeşte După ce-n el, e-ncorporată Şi-n circuit spre-a fi redată Când primăvara iar soseşte. Şi-astfel nimic nu se pierde, Totul se-adaugă-n natură - Prin transformarea în verde Puterea Domnului se vede, În frumuseţea-i ce concură Dup-anotimp şi conjuctură Cum Tatăl, Creatorul crede. Şi pân-la noua... reaşezare A cerului şi-un nou pământ, Trecute prin sfânta creare A dragostei cea salvatoare, Privi-vom frunzele-n avânt În zborul lor, duse de vânt Supuse legii-n transformare. Flavius Laurian Duverna 25 noiembrie 2013
sâmbătă, 31 mai 2025