Tristeţe ucisă

Tristeţe ucisă

Ascult cerul si  marea ce urla disperată,
Curge prin visul meu tăcerea resemnată,
Maluri întunecate, devreme-au adormit,
Romanele din valuri, încă nu le-am citit.

Luna s-a încuiat în vila-i somptuasă,
Neantul s-a întors în propria lui casă,
Doar digul are timp prin far să mă privească,
Chemându-mă pe stânci, poveşti să-mi povestească.

Norii se-aşează-ncet  pe bolta părăsită,
Încep să lăcrimeze prin bezna amorţită,
Păşesc prin vântul rece, prin ploaie şi hăţiş,
Trufaş, las doar genunea să-mi fie-acoperiş,

Timpul mişel se scurge în paşi-mi obosiţi,
Îmi deapănă secundele prin anii urgisiţi
Ce s-au topit în spaime ades interogate
De coasa ce-aştepta să mă trimită-n moarte.

Săgeţile-otrăvite din clipele ce-au fost
Încă îmi rezonează, în gânduri fără rost,
Mă reculeg în mine şi-n vântul zbuciumat
Ce mi-a ucis tristeţea cu vâju-i disperat,

De sţâlpii zorilor mă înfăşor cu gândul
Legând durerile ce mi-au rănit afundul,
Mă prind de valul aspru cu chingi de rătăcire,
Şi dau viselor mele o nouă întâlnire.