Se frâng lacrimi printre gene, Cerul pare ostenit, Iar pământul parcă geme… Sufletul mi-e cătrănit! Mă-ngenunche iar suspinul, Gându-mi este răvăşit… Vreau să nu mai văd declinul Şi nici chipul chinuit! Curg priviri pe dalbe file Şi pe trupu-ţi răstignit… Nu mai vreau şi alte zile Să simt cuiul pironit! Nu mai vreau să-nnăbuş clipa Şi nici glasul tânguit! Astăzi mi s-a frânt aripa Lacrima când ţi-am zărit. Vreau să fug uitând de toate Câte nu le-am împlinit, Doar că sufletul nu poate Şi se zbate rătăcit. Frământări de lumi deşarte Peste tot m-au însoţit… Timpul toate le desparte Şi-acum glasul mi-e pierit. Răzvrătiri ‘nalţă fiinţa Peste hăuri de granit, Lacrimă mi-e neputinţa Ce-mi pare de neoprit. Mă-nspăimânt de suferinţă Şi de trupul tău ciuntit... De-ar mai fi timp de căinţă, Unde-i locul cel sfinţit? Unde să-mi ridic o rugă Pentru tot ce-ai pătimit? Nu mai vreau s-o iau la fuga Printre lacrimi de smintit! Uneori de te-am uitat, Doamne, eu tot te-am iubit Şi mereu eu m-am rugat: Iartă-mi gândul pustiit! Îmblânzeşte-acum cărarea Cea pe care am pornit Şi-mi alungă întristarea… Bucură-mi gândul cernit!
sâmbătă, 31 mai 2025