De când e lumea lume şi rostul vorbei rost, Domn bun, cum a fost Stâlpeş, nici nu-i şi nici n-a fost Şi, de-ar trăi pământul oricât să mai trăiască, Alt domn aşa ca dânsul nu cred să se mai nască. Era-mpărat puternic şi mare nume-avea, O ţară, cât o lume, toiagu-i stăpânea, Şi oşti avea din plinul, şi-a gurii sale graiuri, Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri, Căci mejdele lui Stâlpeş băteau hotar rotund: Din graniţa lui Codru, ce-n preabătul afund Al Ostului domneşte mulţimi ascultătoare, Trec mejdele trei sute de câmpi şi văi vioare Spre munţi până-n movile, pe cari le-au ridicat Bătrânii lui Crai-Verde şi Vultur Împărat, De-aici apoi ţin aţă pe-a muntelui cunună Şi dau hotar lui ţinteş şi craiului Fortună, Şi trec pe la Crai-Sânger, se pierd apoi mai sus La Trăsnet împăratul, în margine de-apus. Aşa era! şi lumea de-a lungul şi de-a latul Mirat-a fost de vestea lui Stâlpeş Împăratul, Căci el nu numai taberi a-nvins de multe dăţi, Dar plin era de-avere şi plin de bunătăţi Şi-avea comori ascunse şi turme mari o mie Şi nouăzeci şi nouă de cai în herghelie, Pe câmpuri păcurarii purtau în grija lor Trei stâne de oi lânoase şi toate cu ampror! Dar salba cea mai scumpă şi-odorul din comoara Lui Stâlpeş era înger, tip blond, era Lioara, Căci Stâlpeş avea doamnă pe Lia şi avea O fată, numai una, iar fata se numea Lioară, după gândul frumoasei doamne Lia, Cum tot dorea să poarte un nume ea cu fia. De-a fost împărăteasă femeie-ntre femei Şi-a fost fără pereche pe vremurile ei De blândă şi frumoasă şi-n vorbă ca vioara, De trei: ori, ba de şese, de zece ori Lioara Cu multa ei frumseţe pe mamă-sa întrecea! Avea doi ochi albaştri, ca ceriul, şi avea Obraz rotund şi rumen, şi plete-avea bălaie Pe umeri doi luceferi de-o nobilă văpaie Păreau că-i joacă tainic şi-n jocul lor domol Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol, Şi sânul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care Zări sfinte se răsfaţă din luna ce răsare! Oh! las că fost-au fete destule de-mpăraţi, A căror ochi umplură toţi ochii de nesaţ, Şi doar al mai vederii, pe-atunci ca ş-altădată Mai fost-au doară fete, dar n-a fost încă fată Frumoasă, ca Lioara, şi nobilă, cât ea Un înger din icoana bisericii părea. Ş-atât avea copila mişcări de fermecate, Cât soarele că-i soare şi-i trup fără păcate, Mirat stătea cu totul pe cerul său cel sfânt Şi nu-i venea cu modru să-şi afle crezământ Privirilor, sta-n cumpene de poate să se nască Din om aşa făptură pe-o lume pământească!
sâmbătă, 19 aprilie 2025