Tunelul Sub lumea zgomotoasă e un tunel adânc. Deasupra săpăturii, o uşă mare-albastră ce seamănă-ntr-o doară cu-obloane din fereastră şi-odată, curioasă privirea îmi arunc, mă-ndrept spre hăul negru, cu paşi înceţi, mă duc... De ce mă tot atrage ceva ce nu se vede?! Se-amestecă în minte un plin de gânduri, mii, dar oare dinainte de a vedea, nu ştii că mintea ce nu ştie, nu ar putea a crede? Mă-ndrept spre hăul negru şi-arunc în gol, monede... Un sunet se lungeşte ca şarpele pe ape. Când cred că pot pricepe, ceva mă înfioară şi-aud un croncănit, de parcă-ar fi o cioară, un fir de păr se pune pe margine de pleoape, mă sperii, mă-nfior şi vin priviri, mioape. Îmi zic şoptit, nu intru, e hăul prea adânc, aşa încât deodată, pe loc mă răsucesc, ca un copil în faşa prea strânsă-n piept scâncesc şi fug, şi fug de parcă, pământul îl mănânc, lăsând tunelul lumii, în care bani arunc. În urma mea, aş crede, sub uşile albastre, e labirintul lung al gândurilor noastre.
sâmbătă, 31 mai 2025