Un meşter făurar îmi construia Ceva în suflet, ceva nevăzut, Un palat transparent, de vis, Fără de ziduri, fără de schele Până când târziu în amurg A început să se vadă umbra Chipului cioplit al templului Baha’I din Wilmette Harbor. Apoi noaptea ca o mireasă Îndoliată, cu voal cernit A acoperit ţărmul lacului. Stoluri de lilieci pluteau Precum corăbiile cu pânze Întoarse în porturile părăsite Din întunecatele peșteri. Cineva totuşi lucra înăuntru Construia ceva nevăzut Un templu pentru idolii Memoriei exilaţi din lume Fiindcă nu i-a mai iubit nimeni Dar care se întorc totuși noaptea Pe ruinele templului Baha’I Şi stau acolo mereu de veghe Tot aşa ca întru-un vis Care se repetă la nesfâşit În fiecare noapte fără repaos De când a fost creată lumea Şi încă nu am terminat De văzut visul, nici de înțeles. Noapte a fost înainte de noi Şi noapte va fi şi după aceea Şi totuşi nevăzut şi neauzit Un orb cobora pe dibuite Prin labirinturile întunecate Ale templului universal Al religiilor lumii Baha’I Să aprindă acolo un opaiţ, Un foc sacru, un sâmbure De lumină pe altarul de lut, Un nou început de lume. Copyright © 2017 Marin Mihalache
sâmbătă, 31 mai 2025