Un chip ca o icoană

Un chip ca o icoană 

Un dor nestăvilit mă arde ca un rug
Şi brațe-flăcări, simţirea-mi înconjoară,
Visez că zbor ușor şi printre stele ajung,
Iar răsuflarea lunii pe trup mă înfioară.
Privesc parcă în transă steluţa abia ivită,
Pictează mii de fluturi şi-un chip ca o icoană,
O rază a sa mă poartă la Buna mea iubită
Ce stă în colţ de astru şi nerostit mă cheamă.
Şi dintr-odată ninge cu flori de iasomie,
Un glas de înger cântă o doină legănat,
Din Carul Mic coboară înveşmântată-n ie,
Bunica mea frumoasă cu sufletul curat.

În jurul ei, lumină şi pace răspândeşte
Îi simt iubirea vie ca valul nesfârşit,
Zăpada din adâncuri pe dată o topeşte
Și-mi înverzeşte drumul spre noul răsărit.
În calea dintre vise de nicăieri răsare
O cruce grea de piatră şi veşnicul mormânt,
Aici Buna şopteşte:"Aprinde o lumânare,
Să pot veni la tine pe aripă de vânt!"
Simt lacrima cum muşcă şi totu-ncet dispare
Plecând cu Buna dragă pe colţul ei de astru,
Doar sufletul priveşte cu dor spre altă zare
Şi-aşteptă, iară clipa cu visul ei albastru.