Cum spulberau armatele de gânduri cărările celui rămas pe drumuri! Cu trupul obosit, spre nicăieri abia mergea, părea plecat de ieri. Picioarele obosite au uitat de destinația ce-o aveau de urmat. Cohortele de vânturi nu-l lăsau să-și ducă mai departe drumul. Revărsau peste firavul trup bătăi de bici mușcând din carne cu dinți ascuțiți și în urechi, strigându-i în timpane îi răsunau bătăile dușmane din cerul care îl privea mirat că încă merge și n-a renunțat. Și undeva, în noapte, așteptând la pândă, moartea cu-n stomac flămând... Golită de orice sentiment privea fragmentul ce a rămas din om. Strivea privirea ei, sticlând în noapte. Inexplicabil, omul, mai departe își târșea pașii parcă prinși în gumă tot căutând lumina prin furtună. Talazurile nopții, înghițeau speranța lui că, undeva, un far, un licăr de lumină, cât de mic îi va străpunge bezna. Dar, nimic... Doar inima, bătând la el în piept, nu renunța și scânteia încet! Și picura puțin câte puțin lumina, ca să își găsească drum. Inima lui, un far aprins în noapte, îi dădea aripi, purtându-l mai departe!
sâmbătă, 31 mai 2025