Un om poate

Şedeam pe-o margine de pat
Şi mǎ gândeam,
Aşa-ntr-o doarǎ,
De ce-s aşa de-ncrâncenat?
Cǎ de exist...
E o-ntâmplare,
Bunǎoarǎ,
Încǎ din vremea lui Adam.
Mânat de fricǎ,
Ca un prost,
Ceva mǎ ţine ambalat
Şi obosesc cu-n preţ de cost
Întotdeauna exagerat.
Un om poate,
De vrea,
S-alunge plictisul şi oboseala
Dacǎ din minte şi-ar fǎuri proptea,
Cum îl învaţǎ şcoala.
Cu cât îmi pasǎ mai puţin
Cǎ unii mǎ citesc
Cu urǎ,
Cu-atât ,,mǎtasǎ” eu devin 
Şi calm
Ca fericirea purǎ.