Universul meu...

Se pare că-ntr-o clipă m-a cuprins,
O liniște prea grea, apăsătoare!
Și universul tău mi l-a pretins,
Să-i fie șansa vieții viitoare.

Îmi pare rău că timpul a trecut,
(ca un amurg ce-aduce înserarea).
Și-n vise viața ta a prefăcut,
Tot ce-a-nsemnat și-nseamnă așteptarea.

Tu mi-ai distrus dorința ilegal,
Înlocuind-o totuși cu speranța.
Și păcălit ... (la modul magistral),
Cu ce numeam eu pe atunci ... prestanța.

Tot ce cuprinde azi cuvântul ... dor,
Sunt sentimente strânse într-o viață.
Fiind acum de mare ajutor!
Sau dătător de vise, de speranță.

În universul meu redefinești,
O lume ne-mplinită, de mister.
Din care tu alungi ... nu te căiești,
O vrajă ce dispare în eter.

Iar sus tu îmi clădești un univers,
De vise și speranțe totodată.
În care nemurirea-i unic sens,
Cu dragostea în dânsa îngropată.

Brăila, octombrie 2017