În ceasul acela pe-a muntelui coamă - unde-adăstarăm sub brazi, nimiciți de arzândul albastru din clara preziua de toamnă - Tu adormiseși pătrunsă de soare mie alături, în șură de cetini. În șuier venind din adâncuri arar ca un val de răcoare. În valea lăsată în urmă se stinse, de mult și ultimul zvon. O frunză de fag ca o flacără-n păr ți se-oprise. Rotind, în descândere, frunza visă ca-n an mai putea înc-o dată podoabă să fie de foc altui pom. Pe munte, pe coamă, se stinse de mult și ultimul zvon. Diafane, semințe întrăripate, pe invizibile fire, zburau peste noi - din veac în altul purtate. Așa ne încearcă îndemn câteodată spre crudă, spre sacra uimire. Mai are încă - mai are substanță natură. și-n asta nespusă risipă a-nchipuirii dintre o clipă și altă clipă, totul nu poate să fie amăgire. Văzduhul semințe mișca spre ținte doar undeva-n mituri întrezărite. Și-n timp ce tu surâdeai, ca-n rituri ți-am pus un sărut în mijlocul palmei - niciodată tu nu vei afla! - ți-am pus un sărut în calda paloare din palmă pe linia vieții, ce se-alegea.
sâmbătă, 19 aprilie 2025