Viaţa mea fu ziuă şi ceru-mi un senin, Speranţa, steaua de-aur mie-mi lucea în sân Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut – O, îngere căzut! Şi două stele negre luciră-n negru foc Pe cerul vieţii mele; – iar geniul-noroc Mă lasă-n lume singur, dispare în abis De nour şi de vis. O rază din privire-ţi viaţa mi-a-nnegrit, Din sânul meu speranţa divină a fugit; Norocul şi-a stins steaua… De m-ai iubi măcar – O, înger de amar! Dar nu!… Din lumea-mi neagră tu zbori în calea ta; Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez, Ci vecinic te visez.
