VIORILE TOAMNEI

VIORILE TOAMNEI

Viorile toamnei m-au prins şi mă dor
Culorile-n care tot urc şi cobor
Pe-un vârf de arcuş cu vopsea ruginie,
O vară fierbinte în spate mi-e vie
Povară de soare şi insule verzi
În frunzele cărora apari şi te pierzi
Precum o nălucă zâmbind enigmatic.
Acuma e toamnă şi corul cromatic
Împinge spre mine zăpezile pure
Şi-mi dau sentimentul din gânduri sperjure
Că tâmplele albe nu-s piedică încă
Să urc fără teamă pe steiuri de stâncă
Şi-n vârf să mă-ntind ca şopârla la soare,
Să-mi umplu plămânii cu aerul tare
Apoi să privesc împrejurU-mi o lume
În care un loc e al meu şi anume
În inima ta tibetan construită
Şi pusă sub sân de etern Afrodită
La care mă-ntorc din noianul de vise
Unde veri nesfârşite sunt numai promise
Căci pleacă odată cu primii cocori.

Şi iarăşi mă prind ale toamnei viori,
Îmi pun pe lumină ruginite culori
Cântându-mi o doină de dor şi de jale.
Mai lacrimă cerul, pământul e moale
Dar nu poticnesc pasii-n drumul spre tine.

Întoarce-te vară cu zile senine
Şi lasă-mă-n lume cu dor sa traiesc. 
Oricât de tomnatic, mai pot să iubesc.