Viscol greu

Vântoasele iernii imaculate, senine,
prin gândirea firii le răsfir;
le dau galopul sângelui din mine 
şi căldura inimii, fir cu fir.

Troznesc copacii, alb poleiţi de ger,
ca vreascurile umilite-n picioare;
într-un hămăit de câini se naşte-un cer
c-un grohotiş de stele mişcătoare.

Parcă s-au strîns oameni la geamul meu,
parcă ţipă zăpezile pe dealuri;
ascult în mine un viscol greu
ce mă spulberă din maluri.