Voi, stejari, ce încă ţineţi Fruntea sus şi pieptul dârz Fie ploaie, fie viscol Ori potop cumplit de vânt. Voi, cei ce răbdaţi de sete Când alţii în silă beau, Voi, ce-ncremeneaţi în geruri Când la foc ei lăfăiau. Voi, ce aţi crescut din truda Mâinilor cu bătături Împărţind o mămăligă La mereu prea multe guri. Voi, ce nu aţi plâns de pofta Marafetului lucios, Ci de lacrima şi mila Celui înglodit, de jos. Voi, ce-aţi smuls sceptrul izbânzii Fir cu fir şi bob cu bob Din nisipul deznădejdii Şi din teama tuturor. Voi, ce n-aţi plecat genunchiul, Ci, scrâşnind vârtos din dinţi, Aţi răbdat să crape biciul Ce lovea, rugând la sfinţi. ........................................... Vouă vi se datorează Azi lumina de pe cer, Care ne arată calea Adevărului etern. Şi dreptatea, şi puterea Şi speranţa ce mai e, E lăstar din rădăcina Ce vă poartă genele. Voi, stejari ce năzuita-ţi Biruinţa celor drepţi Ia priviţi cum crapă strâmbii, Îndoindu-se încet. Se golesc de vanitate Putrezind sub strai ales, Mânioşi că semănară Ce acum au de cules. .................................. Din sămânţa de virtute Cresc vlăstare de virtuţi, Din ticăloşie creşte Doar dispreţul celor mulţi. Poem dedicat prietenilor mei, Laura-Alexandra şi Horaţiu Pui
sâmbătă, 31 mai 2025