După o noapte sumbră În mândrul Făgăraş Se naşte în penumbră Departe de oraş, Un mândru vultur falnic În cuib de stâncă tare Şi are tot pământul La ale lui picioare. Chiar ochii lui cei ageri Par doar nişte mărgele Ce îşi aşteaptă timpul Rătăcitor prin ele. El vede cum părinţii Tot pleacă şi tot vin Lăsând în urmă fraţii Iar ochii lui suspin. Vrea şi el doar odată Să poată a zbura Dar pare doar o roată În singurătatea sa. Şi zilele trec iute Şi norii reci dispar Acolo, sus, pe munte, În visul cel amar. Iar visul lui de veacuri Acum e-n faţa sa Doar cu un mic imbold El poate a zbura. Iar ochii lui cei aprigi Străbat pământu-n lat Nici musca şi nici fragii, Nimic nu-i prea înalt. Lovit de-o foame cruntă Încearcă să o prindă Pe mica zburătoare, Cu gheara-i s-o atingă. Dar totu-i împotrivă: Şi vântul şi făptura, Căci nu poate s-o strângă Cu ciocu-i, nu cu ura. Şi cum tot sta cu jale Privind în jurul său, El vede-o pitulice Ce se afundă-n hău. Cu ghearele-i de piatră Spre ea el se repede, O prinde, o sfâşie, Cine îl poate crede? El, ce nici măcar musca Nu poate o avea Rupe din pitulice Şi viaţa nu e rea! Dar nu e a ta vină Pleşuvule măreţ, Ea, rudă c-o albină, Tu, şoim de mare preţ!
sâmbătă, 31 mai 2025