ZĂPADA NEAGRĂ

Zăpada neagră de păcate
Se-aşterne-ncet de când mă ştiu
Peste-a mea inimă-mpietrită,
Lăsându-mi sufletul pustiu…

Iarna e grea, zăpada cade
Cu-nverşunare, fără-oprire,
Ispită şi păcat se-adună,
Trăgându-mă din nemurire.

Ca-ntr-o clepsidră cu ispite,
Fulgii de nea se lasă-adânc
În ale inimii străfunduri,
Nedându-mi voie să mai plâng.

Aş plânge, dar nu simt durerea
Ce mi-ar sufla un vânt prielnic
Ca să mă scoată din adâncuri
Şi să m-aşeze pe jertfelnic.

Vreau să iubesc cu-acea iubire
De care Domnul ne învaţă,
Dar avalanşa de păcate
Cu lanţuri grele tot mă-agaţă...

Orice secundă care trece
Înseamnă-un fulg plin de păcat,
Înseamnă-un timp trăit în moarte 
Dar timp mereu e pentru-nviat!

Când primăvara de credinţă
Mireasma Domnului aduce,
Răsar ghiocei de pocăinţă,
Punându-mi sufletul pe Cruce.

Dar vreun ghiocel de îndrăzneşte
Să-nfrunte curajos nămeţii,
Îl frânge viscolul ispitei
Încă din pragul dimineţii...

Şi-atunci Cuvântul mă pătrunde
Cu raze blând-sfredelitoare
Topind zăpada neagră toată,
Puternic cum nu-i niciun soare!

Cum fără Soare nu-i căldură
Oricât de rodnic ar fi solul,
Şi buni de-am fi, am fi degeaba,
Alături de nu ne-ar sta Domnul!