Ca un copac în toamna cenuşie, Se scutura cerul de nori şi stele, Ne-am întâlnit pe-a nopţilor fâşie Când amândoi ne agăţam de ele. În molecula timpului, pe seară, Ne dăruiam petale de iubire, Iar luna se grăbea ca să apară Cu noi steluţe prinse în privire. Mai aţipeam pe raze-n constelaţii Înfăşuraţi în aură divină, Cerul intra mereu în modulaţii Şi ne cânta pe strune de lumină. Zburam până spre zorile de ziuă Purtând în noi fărâme de cuvinte, Vântul tăcut bătea norii în piuă Şi ne-ndemna să facem jurăminte. Iar într-o zi, privind în urma noastră Am înţeles să ne oprim din zboruri, Pentru a-mbăţişa luna măiastră Şi a primi la un altar onoruri.
sâmbătă, 31 mai 2025