Izbind valuri de căldură, Fereastra noaptea mângâind-o, Luna-și cerne a sa pictură Singurătatea ocrotind-o. Pe cer ai zice că-i un zeu Mântuind încetișor Orice astru, orice zmeu În văzduh colindător. Zeul nopții ea să fie? Căci deși de-o veșnicie Zarea întreagă explorăm Tot spre ea ne avântăm. Și deși ne întristăm În a noastre pustii vieți Îndeajuns ne înseninăm C-o privim cu ochi măreți. Lună, mândră lună, Vis etern ce ne încunună, Tu a nopții feerie Răspândești cu-a ta magie! Câte suflete pierdute Gânditor se-ntrepătrund Într-un somn liniștitor Ce le poartă-al tău veșmânt! Și câte nopți însingurate Spre lumină ai condus, Câte stele îngrijorate Tu în taină ai pătruns! Să te razemi veșnic pe-a ta boltă diamantină Suflet candid, mângâios De origine divină!
sâmbătă, 31 mai 2025