I Cât au fost iarna de lungă Au ţinut soarele strâns Sub al ei cojoc încins, Crivăţul să nu-l ajungă, Nici să fie-n faţă nins. Iară sora ei mezină, Dochia, l-au îndrăgit Şi la rându-i a vrăjit Să atragă-a lui lumină Lângă sânul ei zbârcit. Şi sub cortul ei de gheaţă Unde tremură mereu Ţine-acum odorul său, Dulcele izvor de viaţă, Zâmbetul lui Dumnezeu. Îl sărută, îl dezmiardă Ziua, noaptea, neîncetat, Ca pe-un mire descântat, Şi se teme să nu-l piardă De la ochiu-i degerat. Bietul soare-n fărmecare Perde lustru-i aurit Sub răsuflul ei cumplit. El pe lume nu mai are Nici apus, nici răsărit. Iar în lipsa lui, pământul Zace-n triste amorţiri, Bântuit de vijelii, Căci ferească Domnul sfântul De-ale Babelor iubiri! La răsuflul lor deodată Tot ce-i verde, înflorit, Cade, moare vestejit. Turba lor e neîmpăcată, Dorul lor neîmblânzit. Ele ştiu să-ncurce firul Feţi-frumoşilor, pe plac. Ştiu să schimbe pentru leac Chiar în brustur trandafirul Şi stigleţu-n liliac… II Iată, mări, însă iată Că-ntr-o zi, spre răsărit, Mândrul soare au zărit O frumoasă, vie fată Pe un plai reînverzit. Era dulcea Primăvară, Rumeoară ca un frag, Scump odor şi lumii drag, Care-acum ieşise-afară Dinlăuntrul unui fag. Brânduşiţă zâmbitoare Şi cu mersul legănat Pe sub ceriu-nseninat, Ea părea aşteptătoare De un mire mult visat, Căci pe inima-i fecioară Purta-n sânu-i mii de flori, Şi adăsta-n fierbinţi fiori Să închine-a ei comoară Împăratului din zori. Cum o vede, se aprinde Soarele reîntinerit. Zboară-n ceriul părăsit Şi cu razele-i cuprinde Tânărul odor iubit. Pe loc, omul reînviază, Apa curge şopotind, Cuibul râde, ciripind, Lumea se dezmormântează Şi renaşte înflorind. Iară Baba prin răstoace Ca o ciumă alergând, Văietându-se, plângând, Scutură-ale ei cojoace Când în ploaie, când ningând. În bordei, în casă, în şatră Ea pătrunde şuierând, Inimile-nfiorând. Spulberă cenuşa-n vatră, Apoi iese-n câmp urlând. III Ea furtunile stârneşte, Întinzând pe câmpul gol Al troienilor nămol. Prin văzduh o cârâieşte De corbi negri negrul stol. Ea din fugă se anină De sărmanii călători Îngheţaţi, rătăcitori. Smulge tufe din tulpină Şi le-azvârle până-n nori. Ea pe vite le chirceşte Şi grăuntele de an Încolţit îl seacă-n lan, Şi cocorii rătăceşte Pe cerescul ocean. Nouă nopţi şi nouă zile Din suspin ea naşte vânt Şi blesteme din cuvânt, Vrând pe orişice copile Să le-ascundă sub pământ. Lumea tremură şi zice: „Babă, streche de dor! Duce-te-ai într-un picior Valvârtej de pe aice Până-n iadul arzător! Duce-te-ai în cale oarbă Alungată de-un cocoş, Până-n fund la Mărul-Roş, Şi pământul să te soarbă Fără giulgiu, fără coş!” Baba cată sus, la soare, Ea îl vede zâmbitor Lângă scumpul ei odor. Ţipă, cade-n loc şi moare Până la anul viitor! Veselie, reînviere! Mugurii se dezvelesc. Gândăceii se ivesc. Roiurile-adună miere, Inimile se pândesc!
sâmbătă, 19 aprilie 2025