Zvon de primăvară

ZVON DE PRIMĂVARĂ

Dimineață, soare cu dinți se dăruiește,
norii s-au retras, azi, în plină tăcere,
rebegit, sufletul se tot agită nebunește
pentru surâsul primăverii, cu învăpăiere.

Colțul ierbii a puzderit pe toată câmpia
și ghioceii, de-atâta soare, au înflorit;
eu toropit, mi-am regăsit duios copilăria
când spre casa părintească am pornit.

Mi-e dor fantastic de ulița copilăriei mele,
de părinți, de pomii din ograda mică;
mama și tata mă privesc, de sus, din stele
iar frații ascultă povești, de la bunică.

Încerc să pășesc în curte. Un lacăt mare
îmi spune că nu-i nimeni să-l descuie;
părinții și frații sunt plecați, în eterna uitare,
totu-i pustiu, trist, și nimeni pe cărăruie!