Adu-ţi aminte!... Motto: Biblia - Cuprinde Eclesiastul 12- Adu-ţi aminte, întotdeauna De Domnul, Făcătorul tău, Ce-n cuvânt a strâns ţărâna Spre-aţi face ochiul şi mâna Întocmai, după chipul Său! În zilele dragi, din tinereţe Când eşti şi tânăr şi frumos, Ascultă îndemuri şi poveţe Spre-a le privi în multe feţe Ce îţi vor fi, de mult folos! ...Pân-ce n-apar zilele rele, Până cand anii, nu sosesc, Cu timpuri grele de veghere Când atunci ,,nici-o plăcere’’ În ei, vei zice: ,,nu găsesc!’’ ...Până nu cade întunecare Peste-a luminii lună... stele, Şi nu se-ntinde peste soare Temuta neagră destrămare Perdeaua ceţii, cu zăbrele. ...Şi până nu se întorc norii Îndată straşnic după ploaie, Şi până nu se sfârşesc zorii Şi încep să tremure uşiorii, Şi cele tari, să se-ncovoaie. Până nu se-opreşte moara Căci cei ce macină-s puţini, Şi până când nu vine seara Când făpturile-s ca ceara... Când toţi îţi pare ca străini. Până când, nu se întunecă Cei ce privesc pe ferestre, Şi când spre seară alunecă În gol, ţinut de-o mânecă Încet în sunet de orchestre. ...Şi până încă nu se închid De din spre uliţă spre-afară, Acele porţi, cari se deschid Tot socotind un câmp arid Şi timpul în ani, îl măsoară. Când şi-uruitul morii scade Şi-abia... un glas de ciripit, Al unei păsări, ce trist cade Jos, sub ale bolţilor arcade Jelindu-şi, nefericitul sfârşit. Pân-ce glasuri de cântăreţe Se-aude-n jalnic ton rostit Şi-abia cunoşti atâtea feţe Ce nu mai ştiu să dea bineţe Când dor îţi este, de privit. Ţi-e frică de orice-nălţime, Te sperii şi de orice drum, Fiindcă-ai uitat de isteţime Destoinicii fiind mai puţine Căci nu mai ai puteri acum. Până migdalul nu-nfloreşte Şi perii albi nu umple capul, Când de-abia se mai târăşte Şi făr-să vrea se prăvăleşte Lăcusta, de-a berbeleacul. ...Şi până poftele, nu-ţi trec Căci omul iată se îndreaptă, Spre casa sa, unde-l petrec Mulţi bocitori, care se-ntrec Şi pe la porţi, ei îl aşteaptă. ...Până nu-ncepe a se rupe Funia cea scumpă de argint, Şi până nu se sfarmă-n cupe Şi să-nceapă, a se-ntrerupe Vasul, în străluciri de iacint. Pân-ce găleata nu se sparge Aducând apă, în drumul ei, Din lipsa putredelor doage, Şi pân-ce roata nu mai trage Din puţ, scoţând apă să bei. ...Şi până nu, iar se va face Ţărâna, în reavănul pământ, Căci viaţa are-ale ei soroace Şi duhul din nou s-o-ntoarce La Dumnezeu, în cerul sfânt. ...Căci totul e deşertăciune! Şi dac-ai vrea să întocmeşti, Multe cărţi, cu înţelepciune Pentru-umple-ntreaga lume Tot n-ai putea sa isprăveşti. Chiar şi înţeleptele cuvinte Oricât vor fi, de cercetate, Şi pe deplin de-ar fi vestite În tot pământul spre-auzite Nu au valoare, nepăstrate! Să ascultăm dar încheierea La tot ce-a fost, învăţătură: De Dumnezeu, fie temerea, De vrem cumva concilierea, Poruncile, s-avem măsură! Căci Dumnezeu la judecată Va-mplini clar Cuvântul Său, Pentru-a traduce orice faptă Spre a da, răsplată dreaptă În ce-i ascuns, bine sau rău. Flavius Laurian Duverna 21 noiembrie 2007
sâmbătă, 31 mai 2025