Am ars în versul de Iubire

Împrăștiat prin toate cele
Tot fugăream ca niște fluturi
Amorurile mititele
Cu juruințe și săruturi.

Dând propozițiile false,
Primind minciunile ca plată
Am înțeles că viața-mi arse
Și n-oi trăi-o niciodată.

Urâi trăirea ca năduhul
Din arșiță în gloata strânsă
Mi-era scârbos chiar și văzduhul
Din viețuirea mea cea stinsă...

Doamne, când Tu mi-ai scris Cuvântul
Cu degetul ca în țărână
Simții că pot iubi pământul
Dorind frumos să îmi rămână.

Când literele-Ți Adevărul
Porniră-n suflet să-l arate
Prunc am cuprins în brațe Cerul
Înaripat de Libertate.

Dar slove-n mine răsărite
Au prins a frige tot mai tare
Căci nu-s cuvinte-obișnuite
Da-s mai fierbinți decât un Soare.

Și bezna mea porni să ardă
Tot mai măruntă să dispară
De nu mai caut o dovadă
Ce-ar fi c-un om când o să moară.

Trecutul l-am lăsat în sânge
Curs pentru mine de pe Cruce,
Iar fericirea mea îmi plânge
De viitorul ce mă duce.

Că doar în lacrimi am puterea
Să iscălesc o bucurie
Când mă cuprinde Învierea
Și-s tot mai scris de Poezie.

Mă dezobișnuiesc de tină
Văzând în ochi ce nu se vede,
Iar rândurile de Lumină
Mi-s călăuză-n Țara Verde.

Prin foc de zi, prin nopți de gheață
Trăind cu versurile scrise
Pășesc din Viață înspre Viață
Cu Cel ce viața-mi mântuise.

Și parcă fug și fug de lume,
Dar Dragostea de ea îmi crește
Neiscălindu-mă cu nume,
Ci, pur și simplu, omenește. 

Azi nu mai pot nici să mă mire
Pofte și-amoruri presupuse:
Am ars în versul de Iubire...
Dar arde-mă mai mult, Isuse!!!
Victor Bragagiu