Nu pot să fiu bolnav de nepăsare, să nu mai știu nimic de ochii tăi să mă feresc de setea de splendoare când ard de dorul tău în vâlvătăi. M-arunc suav în marea neștiută ce s-a ascuns in profunzimea lor și remorchez de-a fericirii plută un însetat de dor mistuitor. Să nu îmi spui că marea din privire e prea adâncă pentru-al meu combat! Doresc să sorb un strop de izbăvire ca, mai apoi, să mor împricinat. Iar de va fi ca pluta fericirii să se zdrobească în al vieții port, Vor fi destui din speța omenirii ce-or denigra de-amor cum mă comport. Mă vor fixa pe melița lumească să-mi judece al meu comportament, Că am ales o mare diavolească în care m-am scăldat ca un dement. Nu am putut s-aleg o simplitate ce dormita în altele priviri? De ce-am dorit ca, ție, zeitate, să nu-ți aduc ofrandă răzvrătiri? Dar nu vor înțelege claritatea și bucuria saltului spre Vis când am văzut în tine jumătatea ce îmi va da al Raiului parvis. Dar nu renasc avid de repetare sunt doar avid de adierea ta ce îmi șoptește cu a sa chemare că mă așteaptă Marea undeva.
sâmbătă, 31 mai 2025