O, tu, fiinţă eternă Ce te regăsesc în mine mereu Nu mi-ar trebui nici măcar o lanternă Căci eşti, pe-ntuneric, te văd din antreu... Şi nu-mi trebuie să aprind nici chiar luna Căci strigă ea singură fix ca nebuna c-ai pus stăpânire pe mine oricum, pe tot ce-a rămas din ce am visat din ce am sperat iar acum... doar pianul răsună din camera goală iar notele strigă încet, şi pictura din pensule-mi scrie în poală şi sfinţii se-aud c-un bocèt... şi parcă te-aud că-mi şopteşti în cuvinte că timbrul ne cântă, nu buzele tale, că flacăra arde, căldura se sinte... că pensula face vreo două petale fără emoţia... şi nerăbdarea... fără graţia... şi toată cântarea, aceeaşi ce-o am şi ce-o sper de când te-am văzut prima oară... Aşa, ca-ntr-o doară... Decembrie poate când frigul ne doare- sau iulie poate, când vara ne arde în coate... În mâinile tale mici şi suave, în marile tale gândiri ce sunt grave căci eu n-am ştiut să privesc... şi să doresc... Te vedeam o prinţesă desprinsă din basme cu straie mai ceva ca-n poveşti, cu-n zâmbet intens şi plin de culoare încât nu simţeam nici măcar o savoare cum stau şi privesc ‘cum ce-mi eşti, şi-aştept şi văd printre spasme ce mult am greşit. Poveştile tale sunt realitate Şi mâinile tale se sint, Dorinţele tale sunt de-o greutate Şi de-o aventură fiebint’. Iar mintea ta plină mă năuceşte Şi nu mă compar nicidecum, Ştiinţa ta stau… şi mă răscoleşte Ce-aş vrea să o ştiu eu acum. Şi când te-am văzut prima oară? Decembrie poate… când frigul ne doare… Sau iulie poate… când vara ne arde în coate…
sâmbătă, 31 mai 2025