Cântecul frunzei. În lumea sufletului meu, frunza-i o vioară, măceşul naşte floarea, moale ca satinul, spre mine raza lunii alunecă în seară, cu miros ce-adoarme din floarea-i dulce, crinul. Îşi cântă anotimpul, în vânt se înfăşoară, nervura-i de-aramă miroase ca mălinul, că ruginiul toamnei e foşnetul din seară, ce-n sunetul tăcerii îşi regăseşte chinul. De sus văzută frunza, în universul meu, e un desen perfect, fără cusur în forme, arcuşul de vioară e însuşi Dumnezeu, ce cântă simfonii în toamnă să transforme, sufletul viu al frunzei ce-n veşnic apogeu, răsare primăvara în alte şi-alte forme.
sâmbătă, 31 mai 2025