Clinchet de oameni Drumul asta parcă este ars de ploaie Făr’de urmă-s paşii zilnic rătăciţi, Clinchetul de oameni tace în convoaie Ninse-n sporii nopţii jilavi, înrobiţi. Nu mai ştiu de ce din poteci cu roze Scutură-se viaţă într-un istm de praf, Dalbele sonete zac în negre poze Şi scrâşnesc a piatră ca-ntr-un epitaf. Razele de umbre îmi măsoară goană, Dar eu asamblez cu năluci înfipte În ostrov de rugă rupt de la icoană, Clinchetul de oameni ce-i ascuns în scripte. Un banchet de gânduri arde-n austere Temelii de peşteri, ce-au cuprins pământul, Vor să muşte lumea cu dinţi de tăcere Şi să juxtapună slovelor, cuvântul. Dor îmi e de oameni ce rup colivie Şi-n negoţ de vise-n piaţa de fiori, Se îmbracă-n clinchet de luminăţie Şi-n galop de melci îşi vorbesc cu flori. De prea multe ierni zace nemurirea În eternităţi sterile, şi-n tăceri orfane, Vreau să fiu aedul ce-şi cânta sclipirea În clinchet de oameni, cu chei diafane. Marian Puscasiu Septembrie 2015
sâmbătă, 31 mai 2025