Ȋn fond, şi eu, iubito, sînt tot un ghiocel, Pierdut pe-un cîmp ce-şi poartă ruina de zăpadă, Ȋn sufletu-mi iernatic port primăveri de miel, Pe ochiul meu de viscol vor muguri albi să cadă. Privesc incert dezghețul, căci sînt bolnav de frig, Ies din pămînturi totuşi ca sol de împăcare Şi-ncerc, cu glas de-omături, din iarbă să te strig, Căci trupu-mi prinde aripi din razele de soare. Vecin cu două vreascuri, suav te-aştept să vii, Topita nea ca sînge îmi trece prin tulpină Şi-acum, cînd naşte firea, simt frunze ruginii Cum ți şe-aşează-n calea de dragoste şi vină. Sînt ghiocel vremelnic, ce trage spre-napoi, Sînt floarea sfintei umbre ce linişteşte viața, Sînt condamnat la frigul curat din amîndoi, Ȋmi simt ca pe-o ninsoare şi-un foc aprins verdeața. Trecut-a înc-o iarnă… Ce faci? Pe unde eşti? Hai, vino în lumina de primăvară nouă, Dar nu, o, nu îmi smulge din bulgării lumeşti Cereasca mea sămînță şi lacrima de rouă! Te-aştept pe-un cîmp, iubito, sau margine de drum, Te-aştept la o răscruce de țipăt şi-nviere Ca o minune verde, născîndu-se din scrum, Ca alb stindard şi clopot bătînd peste tăcere.
sâmbătă, 31 mai 2025