Colivia

Te-am prins cu ceva vreme-n urmă,
Punând în faţă, drept momeală,
Din sentimente o urzeală
Şi din iubire cam o brumă.

Nu prea ştiai ce-i fericirea,
Nici ce e rău, nici ce e bine
Şi, încrezându-te în mine,
Te-ai dăruit cu toată firea.

Am construit o colivie
Pentru-o relaţie în doi,
În care, separat de noi,
Nimic n-aş mai fi vrut să fie.

Însă încet-încet, cu anii,
Ai început să îţi doreşti
Şi alte lucruri pământeşti,
Ce nu se cumpără cu banii.

Atunci m-am hotărât ca poarta
Să o deschid, la colivie,
Iar viaţa, de va fi să fie,
Acum să îţi preschimbe soarta.

Dar te-ai trezit în suspendare
Între dorinţa de-a zbura
Şi cea de a rămâne-a mea,
Pierzând direcţia mai tare.

Am renunţat la colivie,
Dar amândoi plătim tribut
La anii toţi, ce i-am pierdut,
Departe de o lume vie…