Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară, Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit, Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară Pe sânu-ţi să se-nchidă de lume ostenit. Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi Şi-n fruntea mea oglindă a lumilor senine, Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi. Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorât simţirea În goana lumii oarbe, pe strada în noroi. De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nşelat privirea, Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim… noi? Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată, Gândirea mea o toamnă ca gândul unui mort, Sunt ca un imperator cu fruntea devastată: Demult nu ştiu nimic de imperiul ce-l port.
