Destin de femeie... Ani mulţi din viaţa mea trecură, Bilanţul vieţii-i tot mai greu Şi mă condamn c-un fel de ură Că n-am şi eu destinul meu. În jurul meu e lumea aşezată: Familii dragi visând la casa lor, Eu, încă, sunt dorită, aşteptată, De o tristeţe rece-n dormitor. Mereu mă mint, voit, şi mă încarc Şi tot aştept sperând la cineva... Şi sufletul aş vrea să mi-l descarc, Dar cui să spun durerea mea? Aştept, şi cred şi zic că poate mâine, Şi visele le-adun când mi se rup, Dar, cu turbată foamete de câine, Simt puterea evadând din trup. Cu ochii sfredelesc nemărginitul, Şi n-au potecile peron prin mine, Doar vântul îmi şopteşte că sortitul E prins şi azi cu treabă şi nu vine! Şi fuge plânsă ziua care fu, şi mâine Mă-mbrac cu doruri, gata să erup, Dar, cu aceiaşi foamete de câine, Îmi simt durerea ronţăind din trup! Ani mulţi din viaţa mea trecură... Am tot sperat minţindu-mă mereu, Dar nu-l condamn şi nu am ură Pe cel ce-a scris, aşa, destinul meu. 21.05.2014
sâmbătă, 31 mai 2025