...astăzi odaia mare SânPetru şi Dumnezău coborau ades la taifas şi Buna avea pregătită mereu odaia mare era locul în care lumina se strecura prin geamuri şi icoane cernând şi poleind tăcerile aici, aerul avea gust de Duminecă şi aromă de busuioc în colţul mai întunecat, pereţii se ridicau în capul oaselor având grijă să nu strice paturile înfăţate înveşmântate cu in alb şi-acoperite cu velinţe învărgate şi-amîndoi purtau cu grijă chipuri liniştite aduse la mal din negurile timpurilor străjuind conclavuri de taină de pe sub paturi se rostogoleau în toate părţile flori prinse în urzeală să nu le spulbere ţiuitul timpului şi răsuflarea amintirilor aerul se clatină privind cu jind scăunelele închinate în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi-adunate jur împrejurul rotundului mesei joase bogat altar şi luminos jertfelnic ulciorul cu apă, mereu proaspătă, reînnoită străchinile smălţuite urmate îndeaproape de lumina crudă a lemnului de tei scobit în căuş sfios, virginal toate-aşteptând cuminţi a nerostire şi a oftat în zi de sărbătoare. odaia răscolită de atâta lumina se trage sfioasă în colţul dintre ferestre să-şi treacă pleoapa cu ştergarul cloşcă ce strânge sub aripi de taină şi tămâie sfinţi osteniţi şi salcie în cercuri aici, candela veghează la liniştea nopţilor şi toarce fir subţire de lumină când tremură muşcatele din geam ferindu-se îmbujorate e semn că pogorât-îi printre noi şi-i timp de judecat şi de întrebare şi Buna spune cu toată tăcerea ochilor albaştri ba de una ba de alta despre grâul copt şi rodul de pe crengi ba că nu plouă, ba că-i înnorat că viaţa-i cum e ea şi Doamne... dar n-a mai întrebat... ziua plânge prefirând boabele-nşirate pe-un fir de rugă susurată buzele ei mărşăluiesc în tăcere şi cern în tăcere toate întrebările măcinate seară de seară iar eu abia mai port îngreunate pleoape şi plec să caut vise-ncondeiate
sâmbătă, 31 mai 2025