Să nu deschideți portul unor robe de-ar fi să fug din propriul asfințit unde durerea umblă-n garderobe și-mi lasă-n dar costumul nedorit. O să-l îmbrac îndeplinindu-i rostul căci ritmul vieții este nefiresc. Voi pune-n buzunare tot compostul acestui trai pe care nu-l doresc. Și voi lăsa o liniște în urmă- o picătură din acest ocean ce urlă val cu val ca o furtună ivită în prezentul suveran. Mi-a înecat speranțele zălude ce au pornit înot spre răsărit spre a cuceri a’ zorilor feude unde și visul este primenit. Dar liniștea, sirena rătăcită, în labirintul unui trai onest de brațe mi se-nfipse fericită și mi-a schimbat busola către vest. Mi-s brațele lovite de tăcere și cad absurd spre propriul asfințit căci viața nu mai poate să-mi ofere acel trecut ce-i astăzi amuțit. Să nu deschideți portul unor robe de-ar fi să fug spre-un val ce va clama în ritmul delirant al unei tobe că mă așteaptă Viața undeva.
sâmbătă, 31 mai 2025