Când eram tânăr, cal cred că eram, timpul îl trăgeam după mine târâş, sfinţi în căruţe de foc şi zei în care de luptă îi duceam acolo unde nu poţi să ajungi. Erau lumi împrejur şi nu se vedea nicio lume, inima mea era scoasă, pulsa în palme lumină fără să-şi piardă ritmul şi la femei năzuia, fără să facă răni în carnea verde, fragedă. Mai târziu a prins coaje, s-a închis în cochilie, sub pleoape ochii se rotunjesc în orbite nu mai absorb dimineţi de rubin. Zilele devin mai aspre cu amiezele arse de unde umbrele fug fără vlagă, fântânile plâng de singurătate. Logosul înverzeşte-n cuvinte şi se coace-n fructul cu sunete cosmice asemenea izvorului ce urcă-n fântâni la răscruci unde şi moartea face popas. Te învinuieşti de singurătatea durerii şi rupi din mine dealul tristeţii înalt cât lacrima unei flori, cât scara unei dorinţe pe care urc greutatea trupului friguros, ce vremea îl trage la ţărm ca pe o barcă uitată de valuri.
luni, 16 iunie 2025