Sunt condamnat să te întreb, iubire, Cu ce-am greșit atunci când am dorit să te cioplesc bolnav de fericire din coada unui cald meteorit? Te-am întâlnit în munți de așteptare Cum străluceai sub Soare și sub ploi! Te-am apreciat cuprins de încântare Drept stânca vieții pentru amândoi. Dar cât de dur îți este materialul! Niciun atom din tine n-ai cedat când am lovit dorindu-mi idealul: Să pot ciopli un gând imaculat. Din egoism mi-am construit ideea cu care am lovit neobosit Şi-am încercat ca să compun femeia pe care o iubeam la nesfârșit. Nici n-ai clipit sub daltă fără milă ce te-a lovit, poate în mod grotesc, Am fost orbit de-a patimei feștilă şi te-am lovit în loc să te iubesc Am înțeles, târziu, c-a ta făptură nu va trăi sub chipul de-mprumut pe care eu l-am prins sub lovitură şi l-am dorit în propriul așternut. Îmi recunosc acum, în prag de seară, când viața se rezumă la trecut că aş fi vrut să știu, odinioară, Cât voi greşi lovind în ABSOLUT!
sâmbătă, 31 mai 2025