S-au ascuns frunzele în mine până la primăvara mea zămilsită în zâmbet viu murind tăcut apoi în limpezimea neștiutei lacrimi de toamnă câteodată pulsul copacilor desfrunziți ucide timpanul zilelor în care gerul îmi mușcă oasele minții încă verzi alteori parcă cineva mă strigă și nu aud decât strigătul acela și se sting ploi și frig și nu sunt altceva decât copil înfrunzit și liniștea nu-i decât o fantomă ce mă seduce de fiecare dată așezându-mi pe iriși struguri copți până când lacrima învie din moartea provizorie de lut Altfel de-ar fi viața nu s-ar numi viață poate nu ar avea nici un nume și nici eu am fi doar niste amestecuri de ceva fără verde fără sens
sâmbătă, 31 mai 2025