Cu un poem greu prins la brâu, ca şi cu o piatră de râu, într-o seară târzie, liniştită, precum umbra unui vultur în zbor întinsă pe o jumătate de planetă, sar înainte, mă arunc printre cuvinte... Afară ninge cu ninsoare de cerb... Îmi vine să mă scutur de acest februarie respingător însă cuvintele hibernale mă apasă cu o presiune nemaiîntâlnită, cel puţin de mine nemaicunoscută; mai ales substantivele îngheţate sub formă de ţurţuri mă împung în amintiri, în nostalgii, îmi provoacă vertij în poezii, mă strâng de mâini, de metafore, de mijloc, nu-mi dau pace deloc. Şi afară ninge, ninge cu ninsoare de februarie şi cu adverbe de timp în avarie... Nu ştiu ce să mă mai fac, am încercat cu simple pastile, cu pasteluri, am încercat şi cu antibiotice, şi cu antidepresive, şi cu minulesciene, dar mi-am revenit puţin abia atunci când am avut ideea (amintindu-mi de Avraam, cu „A” şi cu doi de „a” - cel care l-a descoperit pe Dumnezeul cel adevărat dintre atâţia zei) de a-l scrie pe Eminescu cu „E” şi cu doi de „e” - Emineescu (cel care a descoperit Limba română cea adevărată dintre atâtea cuvinte). Afară ninge cu fulgi albi, imaculaţi, adevăraţi, cu subiecte, cu predicate, cu oameni iertaţi de păcate, iar eu m-am vindecat pe drumul de întoarcere de la Sfânta Taină a Spovedaniei, primind canon să-l scriu de-acum înainte pe Eminescu cu „E” şi cu doi de „e” – Emineescu, şi să alcătuiesc în continuare poezii care la prima vedere par a fi desuete, perimate, afectate de uzură, precum Sfânta Scriptură.