De un car de ani ȋncoace, Dumnezeu uitând de mine, O-ntrebare nu-mi dă pace, Chiar când primăvara vine, Şi-am răspuns la ȋntrebare An de an, cu școala vieţii, Mai curat, mereu, se pare, Decât roua dimineţii, Iar, răspunsurile toate Ce le-am dat odinioară, Stau ȋn gânduri, ȋnșirate, Ca mărgelele pe-o sfoară, Şi doar câteva hoinare, Dintre gânduri, fac socoată: Care-ar fi răspunsul, oare, Cel mai bun dat vreodată?! Doar…că-n primăvara asta, Le cuprinde disperarea… Nu-mi mai amintesc și basta, Care a fost ȋntrebarea!? Valeriu Cercel
sâmbătă, 31 mai 2025