O candelă subţire sub bolta cea înaltă Lumină peste regii cei dacici laolaltă, Cari tăiaţi în marmură cu steme şi hlamide Se înşirau în sală sub negrele firide, Iar colo-n fruntea sălii e-un tron acoperit C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit. Iar chipu-i – cel din urmă în lungul şir de regi – Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înţelegi. Deodată crâşcă fierul în dosu-unei firide. A unei tainiţi scunde intrare se deschide, De sub o mantă lungă se-ntinde o albă mână, Ce ţine o făclie aprinsă de răşină, Care îi bate-n faţă şi-i luminează chipul… Pe-un stâlp tăiat, orologiul îşi picură nisipul. Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni – Ca umbra cu fiinţa sunt amândoi asemeni – Încet înaintează, făclia şi-o ridică Ş-urechea aţiind-o el asculta: „Nimica! Un ceas mai am, şi iată că voi ajunge-n fine Atât de sus în lumea creată pentru bine. Creată pentru bine ne spun cărţile vechi, De mii de ani ne sună legenda în urechi… Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată, Ce nu numai de oameni – de zei e invidiată, Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri. De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri: Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoare Să trec murind de sete pentru-o aşa comoară? Pe când c-un om în lanţuri – de-i frate chiar, ce-mi pasă Dacă-l împing în laturi? – O cale luminoasă Înainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte, De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte. Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi, Iar patimilor rele viclenii le dau preţ. Sămânţa roditoare se cade ca să semeni. Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni. Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a tale oase, Atunci învie într-înşii pornirea duşmănoasă, Invidia şi ura botează-le virtuţi, Numeşte-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuţi, Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept, Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept, Din patimi a mulţimii fă scară la mărire Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire. Cu laude mângâie deşertăciunea lor, Din roiuri risipite vei face un popor Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va, Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va… Fereşte-te de una, să te păzească ceriul, Să nu te-mpinge un demon a spune adevărul. A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreţ, Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi, Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri, Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri, Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară, Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.” Deodată iar ascultă… se umflă a lui nări, Aude glasuri multe şi paşi urcând pe scări, Iar uşa de la mijloc dă aripile-n laturi, De intră voievozii de ţări şi de olaturi, În fruntea lor c-un preot bătrân… Iară moşneagul, Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul De aur şi-l ridică: „Brigbelu, iată ora Că-n numele mulţimii şi-n faţa tuturora, Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare Şi dacă nici acuma din umbră-i nu răsare, Să-ţi oferim coroana, căci legea ne prescrie Ca peste-un an nici tronul deşert să nu rămână, Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită”. Pe un tripod s-aduce căţuia aurită. Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oştenii, Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii. De fumul lor albastru se împle bolta naltă, S-acopere mulţimea, iar flăcările saltă, Toţi în genunchi cu groază ascultă în tăcere Iar preotul începe cu glas plin de durere: „În numele Celuia, al cărui vecinic nume De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume, Când limba-i neclintită la cumpenele vremii, Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei Regeşti, şi pentru dânsa te chem – dacă trăieşti O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsari de unde eşti.” Pe ochi ţinând o mână făcliile-şi întind, La sfântul foc din mijloc cu toţi şi le-aprind. Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier, Iar braţele ridică făcliile în aer. Iar preotul smunceşte c-o mână pânza fină Ce-acopere statua de marmură senină Şi ţesătura neagră de-un fin şi gingaş tort Lăsând să cadă-n flăcări, şopteşte-adânc: – E mort! Brigbelu se repede-n fereastră şi priveşte. O mare de lumină pe-o clipă îl orbeşte, El vede mii de facle lucind şi mii de suliţe, Mulţimea şi ostaşii se-mping vuind pe uliţe, Iar negre tac deasupra a capiştilor bolţi Ş-ale cetăţii ziduri c-un turn la orice colţ. S-a strecurat mulţimea şi sala-i iar pustie. Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie… Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul, Orologiul în uitare demult şi-a scurs nisipul, Când iată o femeie mai albă ca omătul, Ieşind încet din umbră, o-întoarce de-a îndărătul, Priveşte cum din discul de aur iese fum Şi zice rar şi rece: – Eşti mulţămit acum? Atuncea el tresare şi ochii învârteşte. Cum sta înainte-i naltă, privind o mistuieşte: „O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept, Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept. Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s, Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.” „Dar lasă-mă – ea strigă. – Ce galben eşti la faţă, Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă. Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură. Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort! Închide-l, ah, închide-l – privirea ta n-o port…” „Dar, mă iubeşti, Tomiris – tu mă iubeşti atât, Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.” „Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn. Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe, M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şarpe, Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc, Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc”. El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere Şi gura ei se strânge de-o stranie durere. Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă. Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă… Şi cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape. Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier. Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer, Îi zise:”O, iubito, din nou ţi se năzare.” Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare: „Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu umbra lată cu flori până în pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”
