Imi ațipise îngeru-n amiază

Imi ațipise îngeru-n amiază 
poate de-atâta liniște năuc 
și, ca în satul fără câini de pază,
în suflet îmi intrase un haiduc.

Iar caii patimii-ncepuseră să zburde 
ademeniți în jocuri nebunești.
Zadarnic îi strigam inimii surde:
"Vai, inimă, ești slabă și greșești!"

In ritmul ei continua să bată:
grăbit sau calm, râzând ca macii-n lan,
prea des ca o câmpie-nvolburată
pe care a trecut un uragan. 

Abia atunci m-am cunoscut pe mine 
-ah, îngerule, nu mă mai păzeai-
cand inima, cu glasu-unei străine,
mi-a poruncit să dau cu biciu-n cai!

S-au dus. Departe tropotul răsună...
In locul lor e doar uimirea mea 
când mi-amintesc cum inima-n furtună 
se întrecea cu caii și râdea.