(- Bunicule, poveştile-s adevărate? - Nepoate, asta e adevărată! - Dar adevărate nu sunt toate? -Ba da, pentru că... a fost odată...) Imediat după război, Într-o vară cu secetă mare, Am aranjat jugul pe boi, În zorii dimineţii pe răcoare. Cu, carul mult aveam de mers, Să aduc apă rece de izvor... Cu grijă butoaiele le-am șters Şi am pus pe ele un covor. Deoarece coviltir nu aveam Iar colbul tare se mai vâltura, În praful secetei îmi doream Să-mi protejez încărcărtura; Aveam fân destul în carul meu, Chiar şi un butoi sălciu cu apă... Până la gară, drumul era greu Iar setea din el boii-şi adapă; Pe cap cu pălăria cea din paie, Cu borul mare pentru umbră, Prin lut uscat şi năduşeli şiroaie M-am fugărit de setea sumbră... Pustiu era mereu în drumul meu, Tristeţea-mi nu-i un ifos Dar eram singur, singurul ,,zmeu" Scăpat cu greu de tifos... Prietenii mei din cei mai buni Au scăpat atunci în veci de sete... I-am îngropat într-o zi de Luni, Slăbiți, rămaşi numai schelete; ( Bunica ta, dragă nepoate, Era ,,grea" cu mamă-ta... Se ruga în fiecare noapte Să ne uşureze soarta...) Ajuns târziu în ceasul din amiazi, Butoaiele cu apă le-am umplut. Soarele topea şi cetinile de brazi, Iar tălpile-mi fierbinţi erau de lut. Am dat drumul la boi pe un imaş, Să pască-n scai şi trista uscăciune... Obosit şi după umbră pătimaş, Am intrat într-un vagon de cărbune. Era cumva la umbra unui dâmb, Iar umbra-i ce era precum o părere, Se unea cu un copac tare strâmb Peste vagon, în toropeală și plăcere... Am așezat o bucată ruptă de carton Peste praful sticlos de carbune Şi am intrat curând în mai dulce ton Cu visele şi clipele mai bune... Pe patul de carton uzat, uitat, Eram în colţul unui rai de vis, Cu sufletul pierdut, amanetat De iad într-un himeric paradis... De era real sau vis, nu mai ştiam Când ochii cred că i-am deschis; Era întuneric beznă şi credeam Că-n moarte sunt pe veci proscris... Am sărit buimac în picioare. De boi, atunci, mi-am amintit... Privind în liniştea tulburătoare Spre mine-o mână albă am zărit... Am îngheţat în a mea spaimă! Mâna albă ciudat mai strălucea În noapte, era un fel de ştimă, Care spre mine lin, lin plutea... M-a atins pe pieptul dezgolit Şi uşor spre podea mă împinse, De podea m-am simțit lipit Iar totul în jurul meu se aprinse... Se aprinse-n zgomot infernal De se cutremura pământul! Simţeam în suflet un fior carnal Că mă frigea în vâlvătaie, vântul... ( Nepotul se uita uimit Cu ochii-i de cicoare; Era puţin nedumerit, Din ce motive, oare? ) În gară se făceau manevre, Iar o cisternă la vale a scăpat; În acele viziuni-Minerve, O mâna albă, m-a salvat... De mine un înger s-a îndurat! Să fie al meu înger păzitor? Înduioşat de sufletu-mi curat În ceasul cel răzbunător... (Nu-i minciună... Este adevărat! Şi acum la ceas de bătrăneţe, Un puişor de înger m-a salvat De singurătate lungă şi tristeţe...)
sâmbătă, 31 mai 2025