* ca o împărtășanie – eflorescențe oculte* -- dedicată lui C.A. -- în fiecare zi organizez pelerinaje la izvoare forez în roca apei labirinturi astrale tu râzi și golești căușul palmei de întrebări greieri melomani coboară agale docți își pun monoclu de fulger (argintiu sau albastru) încep să cerceteze învoalte octave cum se fac simfonii pe corzi de supernove sau cum se scoate un do major din clapeta abisului perfecțiunea se cere șlefuită în ochiul furtunii înțelepciunea este curajul de-a te-arunca în tine fără plasă de siguranță înflorirea lotusului pe limbă se plătește în morți aurii cu vibhuti pe unghii întorci focul în rădăcină eu îmbrac sacerdotală haină inițiez ritualice jertfe capul meu pe tipsie e pașaport de intrare într-un eu ce se-nghite pe sine până dispare ardențele căutărilor dezleagă alb gordiene în primăvara eternă pe aripa unui flutur urcă linia destinului sau a pietrei curgătoare aerul dintre noi începe să țipe dacă nu-i înnodăm pulsațiile-n camera sacră a inimii buzele freamătă suprapun fotogramele unui sărut ca un cântec de lebădă mâinile ni s-au topit căutând să-i despartă valul din noi doar oceanul de flăcări inspiră clipei vibrația Părinte critica rațiunii pure ni-i catarg în furtună (nu strică niciodată un spărgător de gheață prin deșerturile gobi prorocitele ierni galactice din genunchii mei sunt expulzate) în afară nimicul zadarnic scurmă cununi de pistile ni-s măruntaiele frământate de vulturi foalele veșniciei ne umflă vertebrele vestală fantastă mă dăruiesc refuzându-mă te decojesc ziua de pe falangele inimii saturate-s nopțile în pulsații magice ai asudat destul (ajungă-ți iubite) să împingi pereții realului mai aproape de mister caii apocaliptici duc în crupă adevărul unic în copite cavalcadele caisului stârnesc iureș în artere gem țipă râd sălbatec înfloriri stranii orgasmice erupții în sânge clorofilă de ceruri gheizere tainice îmi parcelează atomii lacrima își numără ca pe mătănii veșniciile tăcerea sculptează troițe-n răscruci policolore străluciri în diademă îmbogățesc vibratil cosițele iată iubite cât de frumos cotropesc sub urieșească putere chemările ancestralelor vieți m-au întrupat arterele tale-s brățări sunătoare gleznei piruetele mele îți leagă suflarea de infinit hipnoptice mi-s lunecările carnea ta supusă își modulează odihna ca să se-ncapă expiri inspiri dai drumul timpului din chingă îți aduni smerit ochii din mine să nu te prindă caișii prea verde tragi storul unui hiatus te-ascunzi la vedere temporizezi amâni cunoști prea bine imploziile al căror cod e lumina celestă dar cochetezi umbrei dintr-un spirit de frondă mereu aștepți următoarea înflorire care va fi mai și încă următoarea desigur nu asta e prea devreme o viață e prea puțin desăvârșirii visate îți spui nesigur ronțăindu-mi absent nervurile ”las arca ta” – spune Părintele – ”să eșueze în trunchiul ei de cais înflorit ca universul să se poată începe în tine o eternitate mai sus!”
sâmbătă, 31 mai 2025