dintotdeauna am fost vrăjit de clipa în care oamenii își pierd aripioarele, de clipa în care încep să se înșurubeze lent în viețile lor cu-n soi de frenezie dintotdeauna, cu aceeași uimire, am privit intrigat cum se afundă semenii mei în viețile acestea ale lor cu nepăsare, cu nepăsare și oboseală, cu o sfârșeală dulce și tristă – pietrificată tăcuți, pe furiș, prietenii s-au înșurubat - unii ca într-o glumă, ușor, cu zâmbete discrete, alții cu hotărâre, îndârjiți, s-au scuturat devreme de fulgi și tulee – și degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat și-i trag de picioare înapoi… ei au intrat până la brâu, până la urechi în viețile lor ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc să audă altceva decât sunetul hrănitor al înfiletării lor în lumea asta, în viața asta, în moartea asta oho, prietenii mei au dispărut complet înghițiți de viețile lor serbede, flămânde, maron-disperate iar eu, straniu și imatur, văd cum posibilul se îngustează cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră apoi, în adierea părelnică a unei amintiri despre care nimeni nu poate mărturisi nimic
sâmbătă, 19 aprilie 2025