Iubire neîmpărtăşită

Iubire neîmpărtăşită

Pe malul apei străvezii,
Stătea o tristă fată.
Ar vrea să poată povesti
Despre destin şi soartă.

Cândva iubise un băiat,
Mai mult decât pe sine.
Ea l-a iubit, el a plecat
Şi-acum nu mai revine.

Din ochii ei albaştri, seci,
Nici lacrima nu curge.
Şi-n jurul ei sunt toate reci.
Vrea dorul să-l alunge.

Durerea ce e-n pieptul ei,
Ar vrea s-o risipească,
Dar câteodată nu-i cum vrei,
Căci viaţa nu te lasă.

Secătuită e de vlagă.
Priveşte trist în zare.
Şi nu e nimeni să-nţeleagă,
Iubirea ei cea mare.

Iubirea neîmpărtăşită,
E cea mai grea povară.
Ea se credea a lui iubită,
Iar azi se simte goală.

Păşeşte ca fantoma nopţii.
În urma ei e ceaţă.
Aşa i-a fost ei datul sorţii,
Să nu mai facă faţă.

Sfârşită e de dor şi jale.
Nimic nu mai contează.
Nu vede că-i e marea-n cale.
Ea merge şi oftează.

O-nghite apa şi-i e bine.
Prea mult a pătimit.
Iar gândul că nu vine mâine,
E tot ce şi-a dorit.

Pe malul mării-ntunecate,
Stătea un suflet sfărâmat.
De-atâta dragoste, se zbate.
Ea l-a iubit, el a plecat.