Şi-mi vine să plâng şi să strig, Putem liniştiţi înopta, Ducându-mi la frunte o mână, Tăcerea ne este deplină. Se face teribil de frig, Şi noaptea aceasta e grea, În literatura româna Că ni s-a mai stins o lumină. Şi, vai, incapabil am fost, Spre ceruri neutre mai strig: S-ajung, într-o seară, la tine, Daţi moartea, daţi moartea afară ! În ultimul tău adăpost, E noapte, e umed, e frig, Să-ţi dau bună seara, Marine. În cărţi, în lumină şi-n ţară. Şi totul era sub control Deodată, vedem îngroziţi Şi veşti, parcă, totuşi, mai bune, Cuvinte şi vieţi suprapuse. Uitasem că, singura-n rol, Ai scris şi o carte „Tuşiţi”, Doar moartea nu ni se supune. Te-ai stins, începând cu o tuse. Şi, iată, aud că te-ai dus, În piept, simt o stare de rău Răpus, pân’la urmă, de boală, Şi ochii îmi ard pentru tine. Tu, tragicul nostru surâs, Şi singur e sufletul tău, Cu opera ta genială. Pe-un fir de păianjen, Marine.
sâmbătă, 19 aprilie 2025