Lăsați-mă s-o plâng!

Lăsați-mă s-o plâng!             

Fug secundele din viață,                      	
Zboară un an și-mbătrânim,                
Ne trezim c-un prag în față,               
Clipa când ne despărțim.                   

E despărțirea de părinți,                        
Cruntă tragedia noastră,                       
Azi ne spun să fim cuminți,                  
Mâine-s raza dintr-o astră.                    

Plâng pentru parinți ce mor,               
Plâng când dorul mă sfîșie,                  
Când pașii-s mici și fără spor,             
Iar de mâine-s veșnicie.                         

Lăsați-mă, vă rog, să plâng,                   
Părinții noștri, care sunt                       
Doi ochi apuși, ce privesc lung,           
Smeriți, dar demni pe-acest pământ.   

Mă înfruntă lumea, viața,                     
Mai toți din jur sunt supărați,              
Nu pot să-mi ascund fața                     
De-ai mei prieteni și de frați.                

Plâng în mine și iar plâng,                  
Părinții cu grea povară,                         
Durerile cu greu le-nfrâng                    
Să ajungă pân’ la vară.                           

Ei mai speră, fără vrere,                         
Că-n curând va fi mai bine,                    
Se hrănesc cu vorbe tandre...                 
Tratament pentru suspine!                     

Fac eforturi să n-o plâng,                        
Murmură în gând jelanii,                       
Din nou fricile mă înving,                         
Ca-ntr-un zbor au trecut anii.                 

A cedat a mea redută,                              
Nu am putere, nu sunt zmeu,                 
Simt că lupta e pierdută...                        
Și mă rog la Dumnezeu;                     

Iartă-mi Doamne egoismul!                     
Iartă-mă, e plâns ceresc!                           
Înțelege-mă, nu-s primul!                         
Și-n pământ am s-o iubesc!                      

Autor: Gabriel Stănciulescu