Liniștea

Liniștea

Nu știu dacă liniștea 
ce-o simțeam
era doar în mintea mea,
sau poate era 
asemeni unui pact 
semnat de noi...
priveam marea 
și totul era 
neobișnuit de tăcut,
ca și cum nimic altceva 
nu mai exista între noi
doar o mare de tăcere 
și un cer însângerat.

Câțiva pescăruși 
poate flămânzi, 
mă priveau
era ceva în privirea lor 
ce îmi amintea de tine...
îmi oglindeam fața în apa 
ce părea de un albastru-verzui
ca și ochii tăi, 
ce au lăsat parcă pași 
prin sufletul meu
și prin nisipul, 
pe unde încă colindam, 
doar să te regăsesc.

Speranța e tot 
ce ne-a mai rămas 
și măcar ea 
să nu se stingă
în rest totul e 
deșertăciune, 
mister, ce zboară 
pe aripi de timp...
un aer călduț 
îmi alinta obrajii 
sărutați deja de Soare
și parcă erau mâinile tale 
tandre și delicate, 
ce mă căutau,
ce doreau să-și facă 
simțită prezența, 
ca nu cumva să te uit.

De parcă era posibil? 
când eu te respiram 
prin aer, vânt, ploaie,
ca pe un parfum anume, 
impregnat în Univers...
mâinile mele te căutau 
și ca un orb, 
deși nu te vedeau, 
te simțeau
miroseai a flori de portocal, 
a primăvară, a veselie,
parfumul drag 
al copilăriei mele, 
ce încă-mi îmbăta simțurile.

Abia când Soarele 
săruta apusul, 
părăseam plaja, 
pe urmele de nisip
pescărușii mă priveau 
parcă triști, 
implorând în liniște ...
o liniște ce-mi călca
pe suflet, 
dar totodată 
îmi vorbea prin simțuri
îți simțeam prezența, 
așa cum ai promis, 
un înger tăcut, 
ce mă însoțea mereu
și eram fericită 
că exiști, că exist ...
și... că nici măcar liniștea 
nu ne putea înstrăina vreodată.

~6 Iulie 2015~